Au fost odată două fete în Vaslui, şi tatăl lor le bătea!

Crescuţi într-o perioadă în care „bătaia era ruptă din rai”, mulţi dintre cei trecuţi de 30 de ani vor spune aşa se face educaţie. La urma urmei, chiar şi acum se face educaţie în acest fel, în România. La televizor, conducătorii noştri şi reprezentanţii Serviciului de Protecţie a Copilului se întrec în declaraţii pompoase despre decăderea din drepturi părinteşti, despre felul în care statul lucrează pentru asigurarea unui viitor luminos pentru copiii noştri, etc, etc.

În videoclipul ataşat, este prezent un tată din Vaslui, ale sale fete şi încă un copil, mezinul familiei, cel care se bucură de cel mai mult respect în casă. Astfel de cazuri există cu milioanele în România, nu doar în judeţul Vaslui, ci peste tot. Părinţii consideră că au drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lor şi că bătaia este singura formă de educaţie care îi poate ajuta pe unii. Ce e drept, când vocabularul nu te ajută, dai cu pumnul, că aşa e la români.

Cazul a ajuns la televiziuni, protecţia copilului a intervenit şi le-a luat pe fete din casa respectivă, dându-le la o mătuşă, iar pe tată ... l-au decăzut din drepturile părinteşti. Atât! Ce violenţă, ce justiţie, ce pedepse? Nimic. Un astfel de om nu este considerat un pericol pentru societate. Nici el şi nici baştanii care fug de la locul accidentelor. Dacă nu pentru violenţă, măcar pentru plăcerea sadică de a fi filmat când îşi bătea copiii pentru că nu i-au făcut lui de mâncare, merita câţiva ani de puşcărie. De ascultat este şi finalul videoclipului. „-Dă, fă, pe calculator, că vreau să o văd pe mă-ta în ţâţele goale. (...) – Cum gura mă-tii să meargă greu? La internet sunteţi aşi. Pe cine să chem? Să vezi omor ce îţi dau eu ţie dacă nu copii mai repede pozele.”.

Da, în toată povestea asta există şi o mamă care, aparent, ar fi luat bătaie de la animalul în cauză timp de 17 ani. Veţi spune că ar fi trebuit să stea lângă copiii ei, dar nu cred că înţelegem corect ce înseamnă 17 ani de omor continuu. Când fizicul se obişnuieşte, este lucrat psihicul, motiv pentru care numărul sinuciderilor în România este considerabil de mare.

Chiar dacă familia este din mediul rural, comportamentul lui nu are nici o scuză. Un astfel de om nu doar că nu ar trebui să se înmulţească, dar nu ar trebui acceptat în societate. O societate care se dă educată, dar e plină de păduchi pe care îi ţine în spate, prin serviciul de asistenţă socială. Sau pe care îi ridică în slăvi, doar pentru nişte voturi, odată la 5 ani.

Cei de la Protecţia Copilului spun că acei copii vor fi bine, că au fost daţi mătuşii lor şi gata, problema s-a rezolvat. Dar vor fi? Astfel de comportamente în familie se învaţă, fie că ne place, fie că nu. Aşa că fără consilere şi fără un ajutor corespunzător, copiii aceia vor apuca pe căi greşite. Cât despre tată, dacă poate fi numit aşa, nici o pedeapsă nu e suficientă. Închisoarea ar fi, poate, un mediu prea plăcut pentru el. Munca în folosul comunităţii nu se practică în România, din păcate. 

Read More [...]

Protestul

Sfârşit de aprilie 2015. Vremea e bună de plimbare, aşa că vreo 200 de foşti angajaţi ai APATERM se adună la un loc şi o pun de un marş, paşnic. Se înarmează cu tricouri inscripţionate, îşi promit că nu vor scanda nimic şi încep să se plimbe între Primărie şi Prefectură. Din nefericire, o fac la o oră la care majoritatea bugetarilor sunt deja ieşiţi din tură, aşa că nu prea are cine să îi vadă.

Pe trotuarul celălalt, mai trec alţi o sută de gălăţeni în decurs de doar cinci minute, dar nu se alătură grupului. Se mulţumesc să caşte gura, să arunce o privire a lehamite şi să meargă mai departe. Ba chiar, unii mai fac şi miştouri. „Jos cu Stan, să vă dea pensii, că l-aţi votat, ¸’tu-vă muma-n cur!”, strigă o tuciurie cu chef de glumă şi de harţă. Protestatarii nu reacţionează, ba chiar întorc gluma şi spun că doamna ar fi numai bună de megafon. Dar la un alt protest, nu la ăsta, că ăsta e paşnic.

În fruntea cârdului sunt trei copii, nu mai mari de 10 ani, îmbrăcaţi cu nişte tricouri care le vin precum rochiile. Ei sunt mândri că le poartă, dar nu prea au idee de ce. Sunt nevinovaţi şi tot ce au făcut este să iasă la o plimbare cu bunica sau cu mama. Au fost trimişi şi în linia întâi, să sporească dramatismul. Micuţii protestează, fără să ştie, pentru a avea apă caldă, căldură, dar şi pentru ca politicienii care conduc Galaţiul să îşi facă bagajul şi să plece.  Nici o şansă!

„Fă-mi o poză, hai că stau frumos.”. Tranc-tranc, aparatul declanşează de două ori, semn că mi-a tremurat mâna. „Am ieşit bine, băiatu’? Mă daţi la televizor sau la ziar? Unde pot să văd? Vreau şi eu poza asta să o văd. Mă dai la ziar?”. Omul în cauză nu pare să aibă mai mult de 40 de ani, dar se vede că l-au răpus greutăţile vieţii. Se plânge că  nu are apă caldă, căldură şi că, în unele zile, nici apa rece nu prea curge. Ceilalţi îi susţin părerile. „Nu pe Stan vrem noi să îl dăm jos, că nu din cauza lui a rămas oraşul fără facilităţi. Pe toţi vrem să îi dăm jos, să plece, că ne-au adus la sapă de lemn!”, se aude din mulţime.

Pe internet, gălăţenii care au stat acasă anunţă că la un astfel de protest s-ar alătura şi ei. Dar nu o fac. Preferă să stea tot în spatele tastaturii, în confortul scaunului, şi să privească cum alţii le cer drepturile. Să comentezi e mereu mai simplu. Ăsta e protestul anului 2015. Cel de pe internet, nu din stradă. Pe online, sunt mii de gălăţeni care se plâng că nu au apă (rece sau caldă), căldură, locuri de muncă, un oraş curat, un transport în comun civilizat, în timp ce în stradă ies 200, bătrâni şi copii, unii prea tineri pentru a înţelege ceva, alţii prea în vârstă pentru a schimba ceva. Ăsta e protestul! Paşnic, fără strigăte, urlete, înjurături, bannere şi bătaie. Şi fără oameni politici în jur. Deşi în a doua zi de protest s-a aciuat un vânător de voturi în mulţime. Dar a fost mirosit repede de oamenii simpli. „Vrea ciolanul şi ăsta, dar nu vede că noi nu susţinem politica deloc? E ca şi cum am fi fost violaţi, dar acum vrem alt violator, că primul nu ne-a plăcut aşa tare.”, vorbeau între ei câţiva manifestanţi.

Au fost două proteste, în două zile alăturate. Gălăţenii spun că mai urmează şi altele, mai bine organizate, cu autorizaţie de la primărie, cu tot tacâmul. Probabil nu vor mai participa copiii, că vin jandarmii şi împart pulane în stânga şi în dreapta, dacă se sare calul. Şi se sare! Atunci şi presa va avea despre ce să scrie, mai mult de câteva rânduri şi două poze. Atunci să vezi dramatism! Până atunci, e doar o plimbare. 

Read More [...]

Posted in 2015, apa calda, apaterm, bataie, caldura, Galati, jandarm, locuri de munca, manifest, plimbare, primar, protest

"Ţiglina" - ultimul cinema închis, primul uitat

Acum 51 de ani şi două săptămâni, pe 13 aprilie 1964, se deschidea, cu surle şi trâmbiţe, cinematograful Ţiglina, numit "Cinemascop" la acea vreme. Astăzi, puţini mai ştiu că acolo a fost un cinematograf cu 800 de locuri, în care gălăţenii se înghesuiau pentru a vedea producţii care pe cei mai mulţi i-ar plictisi acum, în era filmelor 3D, pline de efecte speciale.

În ediţia din 14 aprilie 1964 a ziarului "Viaţa Nouă", deschiderea cinemascopului era consemnată chiar pe prima pagină, fiind semnalate dotările sălii, precum şi filmul care a rulat la inaugurare. "Cinematograful este dotat cu un ecran lat, de tip cinemascop, cu unităţi de aer condiţionat şi cu o capacitate totală de 800 de locuri. La deschidere a rulat producţia românească "Un surâs în plină vară", iar spectatorii au umplut sala la refuz, cu entuziasm."

Sală "de închiriat"

În aprilie 2015, o jumătate de veac mai târziu, cinematograful "Ţiglina" nu mai există. Firma mare pe care scria "Cinemascop"  a fost înlocuită cu "Disco VIP 2000", iar sub ea este un banner pe care scrie "De închiriat".

"Ţiglina" a fost ultimul cinematograf închis din oraş, dar a fost uitat imediat. Puţini îşi mai aduc aminte de el, deoarece spre finalul existenţei nici nu mai aducea a sală de cinema.

"Nu mi-a plăcut să mai merg acolo, de când au făcut club în sală. Era tot timpul frig, mirosea a alcool şi ţigări, era mizerie pe jos, pe scaune. Unde mai pui că rulau şi filmele prost? Am fost odată cu prietena mea, să vedem un film şi l-au pus de la jumătate, că au încurcat rolele. Noroc că ştiam şi le-am atras atenţia. Pe aşa ceva cereau câte 10 lei", spune Andrei Popa, un gălăţean în vârstă de 34 de ani.

Nicăieri în jurul clădirii nu mai sunt semne ale existenţei unui cinematograf. Toate plăcuţele cu "Cinema Ţiglina" au fost date jos, iar afişele care anunţau filmele săptămânii au lăsat loc altor reclame sau foilor albe în vitrina unde era afişat, de regulă, programul. Orice amintire a cinematografului este ştearsă din zonă, iar bannerul mare pe care scrie „De închiriat” e un semn că această clădire nu se va mai transforma în cinema prea curând.

Gălăţenii se înghesuie totuşi la filme

Până la noi ordine, gălăţenii se înghesuie în sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor, de fiecare dată când se difuzează un film în regim de cinematograf. Cea mai bună dovadă o reprezintă "De ce eu?", filmul lui Tudor Giurgiu, la care gălăţenii au făcut coadă, dar şi festivalul de film care se desfăşoară de doi ani în grădina de vară a Teatrului Muzical "Nae Leonard".

"Dacă la orice festival de film din oraş, gălăţenii umplu sălile, ocupă toate scaunele, iar unii stau şi în picioare, indiferent dacă trebuie sau nu cumpărat bilet, întrebarea care se pune este de ce nu beneficiază Galaţiul de un Cinema City modern?", se întreabă Bogdan Brânzan, preşedintele ONG-ului "Galaţi, oraşul meu" şi principalul promotor al iniţiativei "Vrem cinematograf în Galaţi".

Acţiunile de protest organizate de acest ONG pentru înfiinţarea unei săli de cinema în oraşul nostru au rămas, însă, cel puţin momentan, fără niciun răspuns.

Read More [...]

Posted in asociatie, Cinema, disco vip, film, Galati, ong, primar, protest, sala, tiglina

Bazar turcesc cu nume românesc - Piața Centrală a Galaților!

Zgomotul din fosta staţie de tramvai din Piaţa Centrală e infernal. Şoferii de maxi taxi mai au puţin şi se bat pentru un client în plus, iar maşinile care parchează în zonă claxonează minute în şir pentru a putea ieşi. După doar cinci minute în parcare, urechile îmi ţiuie de parcă un percuţionist şi-a trântit cinelele lângă mine.
Mii de gălăţeni, cu sacoşele pline, trec şi astăzi prin Piaţa Centrală. Majoritatea au privirea plecată, dar nu numai din cauza grijilor, ci mai mult din cauza gropilor şi a gheţuşului, ca să nu îşi rupă vreun picior. Înfofoliţi de iarnă, cu paltoane, pufoaice, fulare, căciuli, oamenii înfruntă gerul ca să cumpere de-ale gurii. Piaţa Centrală este, acum, un adevărat „bazar”, iar comparaţia nu e deloc forţată. Printre oale, tigăi, zarzavaturi, fructe, gogoşi şi covrigi se amestecă, la perfecţie, săpunurile, ciorapii, căciulile, icoanele şi alifiile. Nu există produs pe care să nu îl poţi găsi în piaţă. Chiar şi dacă eşti înfometat, există locuri unde poţi poposi. Kebabul, shaormele, lipiile şi micii împrăştie mirosuri care mai de care mai ademenitoare.

Ploaia este îngheţată, iar mersul pe jos este o aventură în sine. Gălăţenii se transformă, pentru o perioadă scurtă, în patinatori artistici, şi dau dovadă de un echilibru impresionant. Pe cei care au sacoşele pline, greutatea acestora îi ajută să nu cadă. Ceilalţi dansează, pe muzica pieţii. Versul principal este „trei la leu”, iar curioşii se înghesuie să asculte mai de aproape. Amalgamul de produse continuă şi după ce treci de tarabe. Zecile de magazine scot la vânzare produse care îţi iau ochii, fie că e vorba de peşte proaspăt, de carne de porc sau pui numai buni de fript, ori de mobilă sau covoare. Sunt chiar şi magazine în care găseşti ceasuri, telefoane mobile sau accesorii pentru calculatoare. Miroase a de toate, miroase a dulce, a sărat, a gogoşi, a covrigi calzi. Nu există gălăţeni care doar trec prin piaţă. Fiecare cumpără ceva, oricât de puţin ar fi. Sunt oameni de toate felurile. Oameni simpli, care cumpără ce e mai ieftin, şi oameni generoşi, care nu se uită la cât scot din portofele.

Viaţa de pieţar e grea. Doamna Maricica se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 5 şi stă până la ora 7 seara la tarabă. Face treaba asta de ani buni şi deja e obişnuinţă. Nu mai e doar un loc de muncă sau o afacere. E un stil de viaţă. Îşi cunoaşte bine clienţii, iar aceştia o cunosc pe ea. În ultimii ani, a vândut doar fructe, iar în perioada aceasta, gălăţenii care vor să umple fructiera ştiu unde să vină. Femeia nu îşi imaginează viaţa altfel. E în putere, iar munca nu i se mai pare grea, deşi uneori o mai ajunge oboseala. Spune că meseria asta nu e pentru oricine, îţi trebuie picioare puternice, dar şi o minte bună. O mai ajută una dintre fiicele ei, dar şi soţul. Viaţa lor se învârte în jurul tarabei de fructe. Vânzarea nu merge mereu bine, aşa că uneori lasă consistent din preţ. Cu 10 lei, se umple o sacoşă de fructe. O afacere bună pentru client, traiul zilnic asigurat pentru o familie de gălăţeni.

Tramvaiele, o vagă amintire

Acum câţiva ani, în staţia din Piaţa Centrală nu aveai loc să arunci un ac. Forfota şi agitaţia durau de dimineaţă până seara, iar tramvaiele ce treceau din zece în zece minute nu plecau şi nu veneau niciodată goale. Bătrânii care locuiesc în zona pieţei îşi aduc aminte cu drag de acele timpuri.

Nicolae Vrânceanu stă pe strada Serei de foarte mulţi ani. A venit la chioşcul de ziare cu lista în mână, ca să îşi spună ofurile. Căciula înaltă, de blană, paltonul ros de trecerea anilor, mănuşile negre şi mustaţa sură îl plasează în alte timpuri. Omul merge cu fruntea ridicată, mândru, iar vorba îi este clară. „Cartierul s-a schimbat prea mult. Am avut linişte aici, acum sunt doar golani, găşti de cartier, case cu turnuleţe. Au dispărut toate afacerile folositoare. De parcă trăim în Turcia să mâncăm doar kebab sau shaorma!”, începe omul. Lista cu ofuri e lungă, dar scrisă îngrijit. „Mi-am numerotat speranţele, că asta am pe hârtie. Deja nu mai sunt necazuri, că oricum nu le rezolvă nici naiba!”, continuă domnul Nicolae. În capul listei se află staţia de tramvai. Cândva circulată intens, acum e plină de noroaie, de bălţi, piatra cubică a dispărut pe alocuri, iar pe şina de tramvai stau parcate taxiurile. Tramvaiele nu au mai ajuns în piaţă de mai bine de doi ani, iar puţinele autobuze care le-au luat locul se opresc în spatele fostei farmacii Ţinc, acum secţie a Muzeului de Istorie. Când e cald afară, oamenilor le e uşor să meargă până acolo. Dar acum, pe frig, ploaie şi ninsoare, drumul e greu, trotuarele sunt pline de gropi, iar bătrânii pierd, de cele mai multe ori, cursa de care au nevoie.

Tot pe lista lui Nicolae Vrânceanu am găsit „respectul pierdut”. Acuză pieţarii că vorbesc urât, că aranjează marfa bună pe tarabă, dar vând marfa stricată din spate. „Am crescut într-o perioadă când munca era brăţară de aur, iar oamenii se respectau între ei. Nu conta etnia, puteai să fii român, evreu, turc sau ţigan. Toţi munceam şi ne stimam. Acum, suntem mulţumiţi că nu luăm una peste ceafă când cumpărăm ceva”,

Groapa de gunoi de pe Tecuci 101 a reapărut

O curte fără gard, în care este o casă fără uşi şi geamuri. Singurul locuitor este o căţea zgribulită, care doarme pe plăpumile aruncate înăuntru. Pentru ea, poate e un castel, dar pentru cei din zonă, casa e o groapă de gunoi. „Vecinii de pe stradă vin şi aruncă aici de toate. Oase, cartoane, saci, pene, pâine, saltele. De toate.”, spune Ioan Ciobanu, care stă chiar la casa de lângă. În fiecare noapte, bătrânul doarme iepureşte, cu un ochi deschis şi cu urechile ciulite, pentru că vin grupuri mari de tineri la furat. „Lor le vine uşor să sară gardul meu. Chiar i-am prins odată pe unii că furau tablă de pe casa asta veche, dar în afară de ţipat la ei ce era să le fac? Eu sunt unul şi bătrân, ei erau cinci. Îmi dădeau una şi gata eram”, continuă pensionarul.

Nea Ciobanu spune că a făcut sesizări la primărie şi că s-a făcut chiar şi un gard la un moment dat. Dar acesta a dispărut şi de atunci nimeni nu l-a mai băgat în seamă. Am intrat în casa aceea care stă să cadă şi m-am uitat în jur. Am fost lovit de un miros puternic şi înţepător de rahat. Un coleg chiar a călcat într-unul, semn că va avea noroc de acum încolo. Un perete era înnegrit de fum, semn că acolo fusese o sobă. Celălalt perete stătea să cadă.
Ca acesta casă, mai sunt zeci în cartier. Pe vremuri, ruşii le cutremurau cu tancurile. Acum e suficient să bată vântul mai tare. Case la care peretele fuge într-o parte şi acoperişul în cealaltă. Ele aparţin cuiva, dar oamenii nu au mai văzut proprietarii de ani buni.
Pe strada Tecuci au fost odată un han, o boiangerie şi mai multe magazine mici. Acum, sărăcia străzii este contrazisă doar de maşinile puternice din faţa caselor vechi şi de vilele care răsar din loc în loc.

În luna mai, Garda de Mediu a impus municipalităţii salubrizarea zonei. Atunci, Ecosal a făcut curăţenie pe Strada Tecuci, la numărul 101, unde Primăria deţine un teren şi o clădire abandonate, care erau împânzite de gunoaie de toate felurile şi emanau mirosuri greu de suportat pentru gălăţenii ce locuiesc în apropiere.

Acest articol este scris pentru cotidianul gălățean Viața Liberă și face parte din campania ”Reportaje de cartier”. Documentarea a fost făcută în data de 4.12.2014.

Read More [...]

Posted in bazar, fructe, Galati, gratar, gunoi, mici, muzica, oale, piata centrala, tigai, zarzavat

A fost odata o fata, iar unchiul ei a vandut-o...

A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o. Aceasta-i povestea, restul sunt doar amănunte.

Există anumite relatări care ne vor impresiona profund, dacă le vom citi cu sufletul deschis. Iată un om bun, bun după opinia sa și după cea a prietenilor săi: e credincios și sincer față de soția sa, își adoră copiii și le acordă toată atenția sa, îl preocupă soarta țării sale și-și face treaba la serviciu cu scrupulozitate,străduindu-se din răsputeri. Iar acest om extermină evrei, eficient și cu bunăvoință. Îi place muzica de fond menită să îi liniștească pe evrei și-i sfătuiește pe evrei să nu își uite numărul de identificare atunci când se duc la duș. Le spune că mulți uită ce număr de identificare au și iau alte haine atunci când ies de la duș. Atitudinea lui îi liniștesște pe evrei.Se conving că vor trăi după ce vor face duș. Omul nostru supraveghează detașamentul de corvoadă care duce cadavrele la crematoriu; iar dacă treaba nu merge bine, asta se întâmplă pentru că se lasă totuși afectat de gazarea acestor paraziți. Dacă ar fi cu adevărat un om bun, ar simți doar bucurie văzând cum se curăță pământul de mizeria aceea.

A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o. Spusă astfel, povestea ei pare simplă. "Nici un om nu-i o insulă [...]", a proclamat John Donne, dar a greșit. Dacă nu am fi insule, am fi pierduți, pentru că ne-am scufunda în tragediile altora. Am fost transformați în insule de tragediile celorlalți, de natura noastră insulară și de configurația și forma repetitivă a poveștilor. Configurația nu se schimbă. A fost odată un om care s-a născut, a trăit și apoi, dintr-un motiv sau altul, a murit. Asta-i tot. Puteți să completați amănuntele, conform propriei voastre experiențe. Povestea va fi la fel de lipsită de originalitate ca și celelalte povești, va fi la fel de unică precum altă viață. Viețile sunt ca fulgii de zăpadă. Fulgii de zăpadă alcătuiesc modele pe care le-am mai văzut, seamănă între ei ca niște boabe de mazăre într-o păstaie, dar rămân totuși unici.

Fără indivizi, am vedea doar numere: o mie de morți, o sută de mii de morți, "pierderile pot ajunge până la un milion". Datorită poveștilor individuale, statistica se transformă în oameni - dar, chiar dacă asta-i o minciună, oamenii continuă să sufere pentru ea într-un număr care, în sine, e plictisitor și lipsit de înțeles. Uitați-vă la pântecele umflat, prea umflat, al copilului și la membrele lui scheletice: v-ar fi mai ușor daca i-ați cunoaște vârsta, sexul, temerile și visurile? Dacă l-ați vedea din interior? Și dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu i-ați face un deserviciu surorii sale, care zace în praf lângă el, o caricatură distorsionată a unui copil? Iar dacă simțim ceva pentru ei, devin prin asta mai importanți pentru noi decât o mie de alți copii răpuși de aceeași foamete, decât o mie de alte vieți tinere ce urmează să devină hrană pentru aceleași muște ?

Trasăm linii în jurul acestor momente de durere și rămânem pe insulițele noastre , iar acele momente de durere nu ne pot face rău. Sunt acoperite cu un strat neted, sigur, ca sideful, care le face să alunece din sufletele noastre ca niște perle, fără să ne producă o durere adevărată.

Ficțiunea ne permite să ne furișăm în mintea altora, în locuințele altora și să privim prin ochii altora. Iar în poveste ne oprim înainte să murim - sau murim în locul altora și fără să pățim nimic, iar în lumea din afara poveștii dăm pagina sau închidem cartea și ne întoarcem la mizera noastră existență.

O viață e ca oricare alta și nu seamănă cu nici una. Iar adevărul, pur și simplu, este : A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o !

Read More [...]

Mirajul profesiei de jurnalist!

 

Jurnalismul pare o meserie ușoară. La urma urmei, toata lumea știe să o facă pe jurnalistul și nici nu e mare greutate. Și totuși, mulți constată exact opusul, înca din primele luni ale vieții de student la jurnalism. Își dau seama că e total diferit față de ce credeau ei, că e bibliografie multă, că e mult de tocit, că nu e pentru ei. Un jurnalist, om de radio, presă sau televiziune nu are o viață ușoară. Se trezește dimineața, uneori înainte să cânte cocoșul, pentru că ori are de făcut o știre, ori are de prezentat o emisiune matinală. În locul micului dejun, jurnalistul citește presa. Nici un jurnalist nu poate purta acest titlu dacă nu citește presa. Până și acea presă care nu e pe gustul său.

Un jurnalist aleargă toată ziua. La conferințe de presă cu oameni ale căror idei nu le suportă. Interviuri cu indivizi cât mai aroganți și plini de ei, care nici măcar nu se obosesc să ajungă la timp .Unii dintre ei folosesc chiar expresia: “trimite-mi întrebările pe mail “, dar uită să mai răspundă la ele. Majoritatea jurnaliștilor, însă, cred în interviul față în față, așa ca intervievatul răspunde de multe ori în grabă, făcând din interviu unul de o calitate redusă. Când merge la un spectacol, un jurnalist nu se bucură niciodată de el, pentru că trebuie să stea cu pixul și carnețelul în mână, cu reportofonul pregătit, întrebându-se pe cine să abordeze primul după terminarea spectacolului. Dacă merge pe strada și aude o sirenă, nu se poate abține să nu ciulească urechile, să nu caute din priviri mașina respectivă și să nu se întrebe încotro se îndreaptă. De cele mai multe ori, află!

Jurnalismul e o meserie care îți cere să fii mereu la curent cu tot ce mișcă. O meserie care îți cere în permanență să ai febra știrilor, să vrei să știi, să vrei să afli. Ca jurnalist, trebuie să stăpânești la perfecție limba română, dar să mai știi pe lângă ea și engleză ( la un nivel cât mai ridicat ), franceză și altele. Cu cât mai multe limbi știi, cu atât ești mai bine văzut. Trebuie să ai o pasiune pentru citit și să fi citit mult, pentru a putea mânui cuvintele cu iscusința unui spadasin de nivel mondial. Să scrii simplu, curat, repede și bine. Să poți crea la comandă. Să dai dovadă de perseverență. Să știi să asculți, să vezi, să miroși. Nimic nu trebuie să îți scape. Să fii pregătit să nu ai viață personală sau program fix de lucru, pentru că programul ți-l dictează evenimentele. Jurnalismul nu e o meserie în care pleci de acasă la ora 8 și te întorci la ora 5. Ca jurnalist, nu este indicat să fii timid. Un jurnalist timid nu are șanse să obțină nimic. Trebuie să ai o cultură generală vastă și să te miști ca peștele în apă prin domenii specializate. Altfel, orice interviu specializat se poate dovedi o adevarată conversație între o pisică și un calendar .

Dar, mai presus de toate, jurnalistul trebuie să fie conștient că meseria sa e una ca oricare alta. Cu proceduri de învățat, cu o rutină de urmat, cu reguli clare, cu șefi care vor țipa la tine și colegi care vor câștiga mai mult decât tine deși nu sunt la fel de buni ca tine. Și da, te vor privi de sus. Trebuie să realizezi că ești responsabil în fața șefului și a instituției de presă pentru care lucrezi, dar în primul rând în fața publicului, care așteaptă doar adevărul de la tine. De aceeași responsabilitate trebuie să dai dovada și în fața surselor, care merită un comportament decent și corect. La urma urmei, ele îți asigură 90% din articol. Și trebuie să ții minte să îți faci meseria cum trebuie, pentru că, așa cum spunea David Randall, în jurnalism poți rămâne fără viață personală, sănătate sau familie, dar nu ai voie să îți sacrifici reputația.

La jurnalism nu se pricepe oricine. Asta e doar o iluzie. Nu oricine poate fi jurnalist, iar asta este la fel de sigur precum faptul că facultatea de jurnalism, oriunde ai face-o, nu te face jurnalist. Ea doar te poate ajuta , dacă ai atitudinea și cultura necesară. Un jurnalist bun trebuie să știe că asta vrea de la viață. Și dacă asta vrea de la viață, trebuie să se angajeze să o facă bine. Cel mai bine !

Read More [...]

Posted in bibliografie, cultura generala, Galati, institutie, jurnalism, jurnalist, meserie, primarie, radio, student, şef, televiziune, ziar

Lecția unei învingătoare

“Când eram copil, priveam persoanele cu handicap de parcă erau din altă lume. Acum, fac și eu parte din categoria lor. Viața e imprevizibilă…”

Ana-Mihaela Stancu (vezi foto) este o tânără de 28 de ani, din Galați, care a trăit deja două vieți: până la vârsta de 13 ani, a fost un copil normal. Apoi diagnosticul a picat ca un trăznet: distrofie musculară progresivă. Boala a mușcat lent, dar sigur – a început cu mușchii de la picioare, iar acum, 15 ani mai târziu, i-a afectat mijlocul în asemenea măsură încât nu se mai poate deplasa fără ajutorul unui scaun cu rotile. Distrofia musculară progresivă este, în termeni medicali, o afecțiune ereditară, care se manifestă prin deteriorarea mușchilor corpului, ducând la invaliditate. Până ce boala se instalează definitiv, urcatul scărilor sau ridicatul unei sacoșe devin o corvoadă.

Prizonieră într-un corp care nu o mai ascultă, Ana-Mihaela și-a strunit mintea. A terminat cu brio Liceul Metalurgic din Galați și a încercat să facă și o facultate. Însă, dupa un an de zile chinuitor, în care orice drum între cursuri dura mai bine de 20 de minute, din lipsa rampelor sau a lifturilor, tânăra a renunțat. “Nu regret, a fost o ambiție, am vrut să vad cum este. Chiar și fără diplomă universitară, mă simt la fel de mândră de mine. Dacă trece o zi, o lună, un an și simt că nu am făcut ceva, oricât de mic, care să conteze, atunci știu că a trecut viața pe lângă mine!”

“Când nu mai ai putere, afli cât ești de puternic!”

Deși nu mai poate merge pe propriile picioare de aproape doi ani, Mihaela nu s-a lăsat doborâtă. “Fizic, într-adevăr, nu pot face multe lucruri. Deși îmi pot mișca picioarele, le simt, nu am forța necesară pentru a păși. Mental, sunt mai puternică ca niciodată. Știu că dacă vreau ceva, pot!” Deși recunoaște că nu e un job care să îi permită să se întrețină zi de zi, Mihaela este pasionată de handmade. Asta și face, câteva ore bune pe zi. Are comenzi pentru brățări, coliere și poșete artizanale din toată țara, de la prieteni, cunoștințe, rude, hobby-ul fiind o sursă de bani în plus. Necesară ca aerul, în condițiile în care, cu un zâmbet amar, Mihaela ne-a mărturisit că, pentru o indemnizație lunară de 293 RON este nevoită să umble personal după acte, la mai multe instituții, iar aceste drumuri se repetă anual. Alminteri, tânăra este declarată “cetățean apt de muncă”, cu handicap locomotor. Pentru că Mihaela are nevoie de un însoțitor permanent, familia ei mai primește de la statul român 350 RON/lună.

Dacă familie nu e, nimic nu e!

Ajutorul cel mai mare îl primește de la ai ei, cei care i-au fost alături în toate momentele grele. “ E imposibil, pentru o persoană cu handicap, să se descurce singură. Ai nevoie de cumpărături, de un bec schimbat, de o mâncare caldă, de o vorbă bună…Ai mei m-au ajutat să merg mai departe și le sunt recunoscătoare pentru asta!” Tânăra încearcă acum să schimbe mentalitatea oamenilor și felul în care aceștia privesc persoanele cu handicap. “E greu să te uiți la un invalid cu aceeași lejeritate cu care privești un om perfect sănătos. Și eu știu asta: am fost în ambele situații.”

Tratamente scumpe, ajutoare puține

Singurul centru de recuperare din țară pentru suferinzii de distrofie musculară era la Vâlcele, în județul Covasna. Aici, distroficii beneficiau de un tratament kinetoterapeutic menit să întârzie instalarea definitivă a bolii, vindecarea fiind imposibilă. Însă, reforma din sănătate a dus la închiderea și relocarea acestuia într-o mică secție a Spitalului Orășenesc din Întorsura Buzăului, unde sunt doar 40 de locuri pentru pacienții dintr-o serie, de 5 ori mai puține ca la Covasna. Statisticile Ministerului Sănătații arată că, în România anului 2014, există peste 35 000 de suferinzi de distrofie musculară progresivă.

Lecția Mihaelei

În ciuda problemelor, Mihaela e un om tonic. Spune cu blândețe că noi, cei normali, nu realizăm cât de norocoși suntem, că ne putem bucura încă de lucrurile simple. Undeva, pe drum, prinși de griji și probleme am uitat să trăim. Și e bine că în Galați există o tânără puternică și ambițiosă ce ne poate reaminti acest lucru.

Read More [...]

Posted in autoritati, distrofie, facultate, Galati, handicap, lift, medicina, primarie, putere, rampa, scaun cu rotile, tanara

Un boiangiu evreu, un brutar bulgar şi un copil român - Piaţa Mare, acum 60 de ani

În zona Pieţii Centrale, l-am cunoscut pe Ioan Ciobanu. Omul, în vârstă de 70 de ani, s-a născut, a crescut şi s-a căsătorit pe strada Tecuci, fostă 1 Mai. Aici a învăţat că munca îl înnobilează pe om şi că nimic nu vine gratis pe lume. „Când eram copil, prin ´55 sau ´56, mă duceam la un vecin evreu, care avea o boiangerie aici pe stradă şi munceam. Eram un fel de slugă, îi căram coşul cu rufe vopsite, făceam piaţa pentru el. Îmi dădea câte un 1 leu pe zi, cam un sfert de pâine la vremea aia”, îşi aduce aminte moşul.

S-a născut într-o familie cu nouă copii, şi îşi aduce aminte cu drag de faptul că era singurul pe care evreul, nea Schwartz, căci acesta îi era numele, îl lua în fiecare duminică la un prieten de-al său, unde gusta doar mâncăruri alese.

„Icre negre, carne, fructe, cam tot ce nu puteam avea acasă. Nea Mitică Schwartz stătea cu prietenii lui şi fumau ţigări de foi, iar eu mâncam numai bunătăţi. M-a învăţat multe moşul, încă de atunci”, continuă nea Ciobanu. Şi astea nu sunt singurele lucruri de care îşi aduce aminte cu plăcere. Pe strada Tecuci a fost, până la mijlocul anilor ´60, linie de tramvai, dar şi o unitate militară rusească, cu tancuri impunătoare. „De ruşi îmi aduc bine aminte. Aveau şi o brutărie mai la vale de aici, de care se ocupa nea Mişu Bulgaru. Dimineaţa, când plecam la şcoală, treceam pe acolo şi mai primeam câte o hlebă, o pâine rusească caldă. Dar asta numai dacă erau soldaţii din Siberia acolo. Dacă îi vedeam pe blonzii ăia din sud, mergeam mai departe, că ne dădeau câte un şut în cur de ne trimiteau până în mijlocul străzii”, spune râzând, bătrânul.

Toate casele de pe stradă sunt construite în stilul evreiesc, iar în unele se mai păstrează mici afaceri. Pe un gard scria, cu litere de-o şchioapă, „vin roş ne tratat ţuică de prune”. Umorul tipic românesc e vizibil pe zidul aceleiaşi case. Un somelier de ocazie, care a gustat vinul sau care era invidios pe calitatea acestuia, a dat un verdict clar: „pişat”. Iar mesajele de acest gen continuă. Pe un gard, „Alin moare”, iar pe casa de vis-a-vis, „Floryn o iubeşte pe Andra”, într-o inimioară de cretă ştearsă de ninsoare.

Bunăstarea de altădată a străzii se traduce acum în jacuzzi-urile care se fac în cartier. Dacă urci pe Tecuci, dinspre strada Română, vezi doar o cadă atârnată de peretele unei case, iar asta te duce cu gândul la lighenele parabolice. Abia la o privire mai atentă, vezi că acea cadă este de fapt o reclamă a firmei care instalează asemenea instalaţii rezervate pentru băile generoase ale vilelor de modă nouă.
Casele evreieşti de altădată au, acum, turnuleţe şi câte un bolid parcat la stradă. Casele refăcute sar în ochii trecătorilor, mai ales că lângă ele se află, mai mereu, câte o dărăpănătură. Stilurile se îmbină într-un mod cel puţin ciudat, dacă nu de-a dreptul lipsit de bun gust. Case evreieşti, case bucovinene, case ţigăneşti, vile împărăteşti. Şi acelaşi trotuar din dale vechi şi alunecoase.

Ioan Ciobanu nu are regrete. Chiar dacă zona nu mai are aproape nimic din copilăria lui, el zâmbeşte. Închide ochii şi vede tancurile ruseşti, soldaţii şi evreii din cartier. Acum, şi unii, şi alţii sunt doar o amintire îndepărtată.

Read More [...]

Posted in brutar, bulgar, evreu, Galati, hleba, leu, nea mitica, paine, Piata Mare, rus, Siberia, tramvai, vremuri