Se afișează postările cu eticheta primarie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta primarie. Afișați toate postările

miercuri, 29 aprilie 2015

Mirajul profesiei de jurnalist!

 
Jurnalismul pare o meserie ușoară. La urma urmei, toata lumea știe să o facă pe jurnalistul și nici nu e mare greutate. Și totuși, mulți constată exact opusul, înca din primele luni ale vieții de student la jurnalism. Își dau seama că e total diferit față de ce credeau ei, că e bibliografie multă, că e mult de tocit, că nu e pentru ei. Un jurnalist, om de radio, presă sau televiziune nu are o viață ușoară. Se trezește dimineața, uneori înainte să cânte cocoșul, pentru că ori are de făcut o știre, ori are de prezentat o emisiune matinală. În locul micului dejun, jurnalistul citește presa. Nici un jurnalist nu poate purta acest titlu dacă nu citește presa. Până și acea presă care nu e pe gustul său.
Un jurnalist aleargă toată ziua. La conferințe de presă cu oameni ale căror idei nu le suportă. Interviuri cu indivizi cât mai aroganți și plini de ei, care nici măcar nu se obosesc să ajungă la timp .Unii dintre ei folosesc chiar expresia: “trimite-mi întrebările pe mail “, dar uită să mai răspundă la ele. Majoritatea jurnaliștilor, însă, cred în interviul față în față, așa ca intervievatul răspunde de multe ori în grabă, făcând din interviu unul de o calitate redusă. Când merge la un spectacol, un jurnalist nu se bucură niciodată de el, pentru că trebuie să stea cu pixul și carnețelul în mână, cu reportofonul pregătit, întrebându-se pe cine să abordeze primul după terminarea spectacolului. Dacă merge pe strada și aude o sirenă, nu se poate abține să nu ciulească urechile, să nu caute din priviri mașina respectivă și să nu se întrebe încotro se îndreaptă. De cele mai multe ori, află!
Jurnalismul e o meserie care îți cere să fii mereu la curent cu tot ce mișcă. O meserie care îți cere în permanență să ai febra știrilor, să vrei să știi, să vrei să afli. Ca jurnalist, trebuie să stăpânești la perfecție limba română, dar să mai știi pe lângă ea și engleză ( la un nivel cât mai ridicat ), franceză și altele. Cu cât mai multe limbi știi, cu atât ești mai bine văzut. Trebuie să ai o pasiune pentru citit și să fi citit mult, pentru a putea mânui cuvintele cu iscusința unui spadasin de nivel mondial. Să scrii simplu, curat, repede și bine. Să poți crea la comandă. Să dai dovadă de perseverență. Să știi să asculți, să vezi, să miroși. Nimic nu trebuie să îți scape. Să fii pregătit să nu ai viață personală sau program fix de lucru, pentru că programul ți-l dictează evenimentele. Jurnalismul nu e o meserie în care pleci de acasă la ora 8 și te întorci la ora 5. Ca jurnalist, nu este indicat să fii timid. Un jurnalist timid nu are șanse să obțină nimic. Trebuie să ai o cultură generală vastă și să te miști ca peștele în apă prin domenii specializate. Altfel, orice interviu specializat se poate dovedi o adevarată conversație între o pisică și un calendar .
Dar, mai presus de toate, jurnalistul trebuie să fie conștient că meseria sa e una ca oricare alta. Cu proceduri de învățat, cu o rutină de urmat, cu reguli clare, cu șefi care vor țipa la tine și colegi care vor câștiga mai mult decât tine deși nu sunt la fel de buni ca tine. Și da, te vor privi de sus. Trebuie să realizezi că ești responsabil în fața șefului și a instituției de presă pentru care lucrezi, dar în primul rând în fața publicului, care așteaptă doar adevărul de la tine. De aceeași responsabilitate trebuie să dai dovada și în fața surselor, care merită un comportament decent și corect. La urma urmei, ele îți asigură 90% din articol. Și trebuie să ții minte să îți faci meseria cum trebuie, pentru că, așa cum spunea David Randall, în jurnalism poți rămâne fără viață personală, sănătate sau familie, dar nu ai voie să îți sacrifici reputația.
La jurnalism nu se pricepe oricine. Asta e doar o iluzie. Nu oricine poate fi jurnalist, iar asta este la fel de sigur precum faptul că facultatea de jurnalism, oriunde ai face-o, nu te face jurnalist. Ea doar te poate ajuta , dacă ai atitudinea și cultura necesară. Un jurnalist bun trebuie să știe că asta vrea de la viață. Și dacă asta vrea de la viață, trebuie să se angajeze să o facă bine. Cel mai bine !

Lecția unei învingătoare

“Când eram copil, priveam persoanele cu handicap de parcă erau din altă lume. Acum, fac și eu parte din categoria lor. Viața e imprevizibilă…”
10590669_745629465497787_1822339859188814980_nAna-Mihaela Stancu (vezi foto) este o tânără de 28 de ani, din Galați, care a trăit deja două vieți: până la vârsta de 13 ani, a fost un copil normal. Apoi diagnosticul a picat ca un trăznet: distrofie musculară progresivă. Boala a mușcat lent, dar sigur – a început cu mușchii de la picioare, iar acum, 15 ani mai târziu, i-a afectat mijlocul în asemenea măsură încât nu se mai poate deplasa fără ajutorul unui scaun cu rotile. Distrofia musculară progresivă este, în termeni medicali, o afecțiune ereditară, care se manifestă prin deteriorarea mușchilor corpului, ducând la invaliditate. Până ce boala se instalează definitiv, urcatul scărilor sau ridicatul unei sacoșe devin o corvoadă.
Prizonieră într-un corp care nu o mai ascultă, Ana-Mihaela și-a strunit mintea. A terminat cu brio Liceul Metalurgic din Galați și a încercat să facă și o facultate. Însă, dupa un an de zile chinuitor, în care orice drum între cursuri dura mai bine de 20 de minute, din lipsa rampelor sau a lifturilor, tânăra a renunțat. “Nu regret, a fost o ambiție, am vrut să vad cum este. Chiar și fără diplomă universitară, mă simt la fel de mândră de mine. Dacă trece o zi, o lună, un an și simt că nu am făcut ceva, oricât de mic, care să conteze, atunci știu că a trecut viața pe lângă mine!”
“Când nu mai ai putere, afli cât ești de puternic!”
Deși nu mai poate merge pe propriile picioare de aproape doi ani, Mihaela nu s-a lăsat doborâtă. “Fizic, într-adevăr, nu pot face multe lucruri. Deși îmi pot mișca picioarele, le simt, nu am forța necesară pentru a păși. Mental, sunt mai puternică ca niciodată. Știu că dacă vreau ceva, pot!” Deși recunoaște că nu e un job care să îi permită să se întrețină zi de zi, Mihaela este pasionată de handmade. Asta și face, câteva ore bune pe zi. Are comenzi pentru brățări, coliere și poșete artizanale din toată țara, de la prieteni, cunoștințe, rude, hobby-ul fiind o sursă de bani în plus. Necesară ca aerul, în condițiile în care, cu un zâmbet amar, Mihaela ne-a mărturisit că, pentru o indemnizație lunară de 293 RON este nevoită să umble personal după acte, la mai multe instituții, iar aceste drumuri se repetă anual. Alminteri, tânăra este declarată “cetățean apt de muncă”, cu handicap locomotor. Pentru că Mihaela are nevoie de un însoțitor permanent, familia ei mai primește de la statul român 350 RON/lună.
Dacă familie nu e, nimic nu e!
Ajutorul cel mai mare îl primește de la ai ei, cei care i-au fost alături în toate momentele grele. “ E imposibil, pentru o persoană cu handicap, să se descurce singură. Ai nevoie de cumpărături, de un bec schimbat, de o mâncare caldă, de o vorbă bună…Ai mei m-au ajutat să merg mai departe și le sunt recunoscătoare pentru asta!” Tânăra încearcă acum să schimbe mentalitatea oamenilor și felul în care aceștia privesc persoanele cu handicap. “E greu să te uiți la un invalid cu aceeași lejeritate cu care privești un om perfect sănătos. Și eu știu asta: am fost în ambele situații.”
Tratamente scumpe, ajutoare puține
Singurul centru de recuperare din țară pentru suferinzii de distrofie musculară era la Vâlcele, în județul Covasna. Aici, distroficii beneficiau de un tratament kinetoterapeutic menit să întârzie instalarea definitivă a bolii, vindecarea fiind imposibilă. Însă, reforma din sănătate a dus la închiderea și relocarea acestuia într-o mică secție a Spitalului Orășenesc din Întorsura Buzăului, unde sunt doar 40 de locuri pentru pacienții dintr-o serie, de 5 ori mai puține ca la Covasna. Statisticile Ministerului Sănătații arată că, în România anului 2014, există peste 35 000 de suferinzi de distrofie musculară progresivă.
Lecția Mihaelei
În ciuda problemelor, Mihaela e un om tonic. Spune cu blândețe că noi, cei normali, nu realizăm cât de norocoși suntem, că ne putem bucura încă de lucrurile simple. Undeva, pe drum, prinși de griji și probleme am uitat să trăim. Și e bine că în Galați există o tânără puternică și ambițiosă ce ne poate reaminti acest lucru.